Stiti ce face o papadie primavara? Rade fericita spre cer… dar
nu a fost intotdeauna astfel.
Demult, dupa o iarna aspra, o floare galbena
aparuta de nicaieri intr-o poiana, admira pasarile care cutreierau vazduhul
umpland cerul de cantec si voie buna. Pitigoi,
mierle, macaleandrii se intreceau in cantece iscusite pe care le aruncau din
inaltul cerului pana spre pajistea verde plina de flori.
Micuta Stela, care arata exact ca o papadie
pentru ca papadie si era, nu inceta sa se mire de frumusetea zborului lor si
tare, tare si-ar fi dorit sa zboare si ea, macar o data! Sa se poata avanta si
ea sus, aproape de nori, si apoi sa se lase purtata pe aripile vantului de
primavara… Insa cine a mai vazut o floare zburatoare? Florile din poiana
stateau toate infipte in pamant, iar parfumul lor era singurul care se incumeta
sa se ridice in aer purtat de vant… Dar ea, nici macar nu avea parfum! Asa ca
doar visele ei se ridicau intr-o ruga fierbinte catre cer, sa fie si ea o data,
pasare… Se simtea singura si neinsemnata, iar poiana care o tinea prizoniera nu
i se mai parea casa plina de veselie si frumusete de la inceputul
primaverii… S-a rugat lunii, dar luna nu
a ascultat-o. S-a rugat stelelor, dar si ele pareau preocupate de tainele lor
reci si nu au bagat-o in seama.
Vazandu-i mahnirea si auzindu-i ruga, intr-o
buna zi soarele stralucitor se opri chiar deasupra ei si ii spuse:
“Durerea ta ma doare…
ce vrei tu frumoasa
floare?
sa fi pasare? Sa
zbori?
Esti o floare intre flori!
Daca ai zbura la cer,
pajistea n-ar fi la fel!
Fara tine pe pamant,
eu nu as putea sa cant.
Fara frumusetea ta,
pasarile n-ar canta…
Daca tu nu ai mai fi,
drumul meu s-ar poticni.
De ce oare te-as schimba
cand tu esti oglinda mea?”
Iar micuta floare, printre suspine si oftaturi ii raspunse:
“Nu sunt foarte delicata,
nu sunt nici prea-parfumata
in lumina trecatoare
sunt o pata de culoare.
Primavara-i pe trecute,
oamenii au sa ma uite…
De-as fi libera sa zbor,
nici nu mi-ar pasa ca mor!…”
Induiosat de rugamintile ei, Soarele ii facu o promisiune:
“Copiii nu te vor uita…
Sa rada ii vei invata
iar ei sa zbori te-or ajuta,
pe fata pamantului,
pe aripa vantului.”
Si de atunci, la sfarsitul fiecarei primaveri, stoluri mari
de puf de papadie se ridica spre cer, purtate de suflarea vantului si insotite
de rasetele celor mici si mari care nici nu stiu de ce ii apuca joaca si
harjoana sa arunce unul in altul cu puf de papadie… Iar papadiile, drept
recunostinta, se deschid dimineata si se inchid seara, lasand doar Soarele sa
se bucure de lumina lor. Acesta a fost intelesul lor si nici papadiilor si nici
noua nu ne pare rau!…
Daca nu ma credeti, intrebati-le chiar voi, dar nu va
asteptati sa va raspunda de indata, ca florile sunt rusinoase cand vine vorba
despre povestile lor…
(o poveste de Iosif Dragu / a story by Iosif Dragu)
PS I promise to all my non-Romanian friends to return with the English translation tomorrow. Have a good night!