Sunday, March 22, 2015

Visul papadiei / The dandelion's dream

Stiti ce face o papadie primavara? Rade fericita spre cer… dar nu a fost intotdeauna astfel. 
Demult, dupa o iarna aspra, o floare galbena aparuta de nicaieri intr-o poiana, admira pasarile care cutreierau vazduhul umpland cerul de cantec  si voie buna. Pitigoi, mierle, macaleandrii se intreceau in cantece iscusite pe care le aruncau din inaltul cerului pana spre pajistea verde plina de flori.
Micuta Stela, care arata exact ca o papadie pentru ca papadie si era, nu inceta sa se mire de frumusetea zborului lor si tare, tare si-ar fi dorit sa zboare si ea, macar o data! Sa se poata avanta si ea sus, aproape de nori, si apoi sa se lase purtata pe aripile vantului de primavara… Insa cine a mai vazut o floare zburatoare? Florile din poiana stateau toate infipte in pamant, iar parfumul lor era singurul care se incumeta sa se ridice in aer purtat de vant… Dar ea, nici macar nu avea parfum! Asa ca doar visele ei se ridicau intr-o ruga fierbinte catre cer, sa fie si ea o data, pasare… Se simtea singura si neinsemnata, iar poiana care o tinea prizoniera nu i se mai parea casa plina de veselie si frumusete de la inceputul primaverii…  S-a rugat lunii, dar luna nu a ascultat-o. S-a rugat stelelor, dar si ele pareau preocupate de tainele lor reci si nu au bagat-o in seama. 
Vazandu-i mahnirea si auzindu-i ruga, intr-o buna zi soarele stralucitor se opri chiar deasupra ei si ii spuse:


 “Durerea ta ma doare…
 ce vrei tu frumoasa floare?
 sa fi pasare? Sa zbori?
Esti o floare intre flori!
Daca ai zbura la cer,
pajistea n-ar fi la fel!
 Fara tine pe pamant,
eu nu as putea sa cant.
Fara frumusetea ta,
pasarile n-ar canta…
Daca tu nu ai mai fi,
drumul meu s-ar poticni.
De ce oare te-as schimba
cand tu esti oglinda mea?” 

Iar micuta floare, printre suspine si oftaturi ii raspunse:
“Nu sunt foarte delicata, 
nu sunt nici prea-parfumata
in lumina trecatoare
sunt o pata de culoare.
Primavara-i pe trecute,
oamenii au sa ma uite…
De-as fi libera sa zbor,
nici nu mi-ar pasa ca mor!…”
Induiosat de rugamintile ei, Soarele ii facu o promisiune:
“Copiii nu te vor uita…
Sa rada ii vei invata
iar ei sa zbori te-or ajuta,
 pe fata pamantului,
pe aripa vantului.”


Si de atunci, la sfarsitul fiecarei primaveri, stoluri mari de puf de papadie se ridica spre cer, purtate de suflarea vantului si insotite de rasetele celor mici si mari care nici nu stiu de ce ii apuca joaca si harjoana sa arunce unul in altul cu puf de papadie… Iar papadiile, drept recunostinta, se deschid dimineata si se inchid seara, lasand doar Soarele sa se bucure de lumina lor. Acesta a fost intelesul lor si nici papadiilor si nici noua nu ne pare rau!…


Daca nu ma credeti, intrebati-le chiar voi, dar nu va asteptati sa va raspunda de indata, ca florile sunt rusinoase cand vine vorba despre povestile lor…

(o poveste de Iosif Dragu / a story by Iosif Dragu)

PS I promise to all my non-Romanian friends to return with the English translation tomorrow. Have a good night!

3 comments:

Őszi eső said...

Dragilor! De mult n-am avut parte de o poveste atat de frumoasa inainte de culcare. Film, poezie, poveste toate deodata. Seri si nopti frumoase va doresc! Si o sa-mi cer povestile de seara!

Rita Oarga said...

Oh, ce poveste frumoasa de inceput de primavara!
Voi doi mi-ati adus un zambet pe fata care staruie si acum, dupa ce am citit povestea Stelutei.
Roxana, ai manute de aur. Broderiile sunt minunate.
Felicitari amandurora si o primavara cu mult soare, flori si cant vesel de pasarele!

simonacallas said...

Frumoasa povestea, superbe broderiile, felicitari!